Narcis oglindindu-se în apă

Schneidt, Max

Tabloul înfățișează o scenă pastorală, edulcorată, cu o aparență arcadiană. Un păstor adolescent, fixat în centrul imaginii într-o postură corporală cu reminiscențe clasice, se oglindește în luciul unui izvor, la umbra unui desiș. În spatele său, prezența unor oi în repaus îl identifică ca păstor. Tânărul, efeminat și nud, cu o pânză albă în poală, este așezat pe o țesătură stacojie. Are privirea plecată și părul împodobit cu flori. Postura corporală a personajului – așezat, cu genunchii îndoiți, cu torsul întors – relevă o interesantă stratificare figurativă, în care distingem unele reliefuri antice reprezentându-l pe Diomede, postura unuia dintre cei 20 de ignudi pictați de Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine, zeul Amor figurat de Caravaggio și Orazio Riminaldi, dar și o frescă din Pompei reprezentându-l chiar pe Narcis. Cel mai probabil, Max Schneidt preia această formulă figurativă antică într-o formă difuză, intermediată de-a lungul secolelor de varii interpretări moderne. În această configurație și cu înscenarea pastorală, se poate considera că scena pictată de Max Schneidt figurează mitul lui Narcis, însă doar aluziv și circumstanțial. Acest mit a fost rezumat (și în bună măsură modificat) de poetul augustinian Ovidiu, în Metamorfoze (cartea a III-a), și se referă, în esență, la un tânăr vânător din Beoția, de o frumusețe rară, care, ignorând iubirea pe care nimfa Echo i-o poartă, se îndrăgostește de propriul chip reflectat în oglinda unei ape.